miercuri, 7 octombrie 2009

luni, 5 octombrie 2009

Tablou 2

O zi de lumină filtrată în jocuri de culori pe scene de frunze ce plutesc în cădere. Să înveţi să cazi de la frunze, o lecţie importantă în viaţă. Fiecare cu enigma ei scrisă în nervuri, aparent integrate în peisaj, dar văzute de aproape - fiecare este alta. Nu am memorat niciodată frunzele care mi-au trecut prin mâini( Oare este cu putinţă aşa ceva ?). Am încercat doar să le simt. Muşchiul verde crescut pe ceea ce a rămas dintr-un trunchi de copac. Contemplăm ( cei care îşi propun făcându-şi timp, schimbându-şi mentalitatea, programul, sau cei care au un talent nativ). Oamenii crescuţi la sat, în marea majoritate nu vorbesc despre frumuseţea naturii în care trăiesc, dar dacă îi obligi să trăiască la bloc le trezeşti o agitaţie, o claustrofobie cauzată de dorul faţă de pământul de sub picioare, care rodeşte, care le transmite din seva lui, dorul de munca de zi cu zi, ce se desfăşoară ca după un ritual. Oare cei de la sat nu au auzit de „depresie”? Ar fi interesant de făcut un studiu comparativ despre frecvenţa cazurilor de depresie la sat/ oraş.
A sărutat un copac şi l-a îmbrăţişat cu dor. I-a mângâiat anii şi i-a mulţumit că există. Un lucru simplu care a umplut-o de energie.
El o privea încurcat, jenându-se parcă de infantilismul ei. Parcă era în altă dimensiune.
Ea : „Şi nu-i nici o ruşine şi nici o copilărie !De aproape, de departe, aceeaşi emoţie. „

În fiecare an trec prin anotimpuri fără să ( vreau să) învăţ ceva. Dacă aş căsca ochii poate aş înţelege. Măcar bine că mi-am pus problema ( aici excelez). Simt că este ceva de văzut, ceva de pătruns, de învăţat. Dar de multe ori ( de prea multe ori) comoditatea învinge. Dacă aş înţelege mecanismul, probabil ploile ( cele reale şi celelalte) ar fi mai uşor de suportat, ar fi de fapt o bucurie ( gândirea omului de la sat – „ o nevoie pentru pământul însetat, o binecuvântare de la Dumnezeu.”).

duminică, 4 octombrie 2009

cantec fără răspuns

Nichita Stănescu
--------------------------------------------------------------------------------
Cântec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

joi, 1 octombrie 2009

Tablou

Tablou
Ea, doamna Toamnă, pe vremea domniei ducesei Criză, prepara o poţiune. Îşi aplecase spatele şi cu mâinile grăbite sorta cele trebuincioase. Într-un creuzet zdrobea : 7 crizanteme ( una galbenă, una violet, trei albe, una vişinie şi una roz ), cu trei boabe de struguri ( struguri alungiţi, de un galben transparent în care se puteau zări seminţele), nouă şuviţe de ploaie (puse pentru a cataliza reacţia), un nor trecător, un pumn de castane ciocolatii.

Şi zdrobea şi zdrobea,
mustul vremii de-l scotea,
pentru cei care or vrea
să se bucure de…( puneţi voi rima).

Nostalgia bătea în fereastra celor care au terminat cu ştersul băncilor şcolare( cu coatele). „ Ăhă! Pe vremea mea…ce-i cu nebunia asta de acu? Păi fetele astea merg la şcoală, sau la discotecă, de se îmbracă aşa? ”.
Alţii cărau (fiecare după posibilităţi) saci cu gogoşari, cartofi, vinete, ceapă să prepare conserve pentru iarnă. Ceilalţi care nu aveau posibilităţi se mulţumeau cu imposibilităţile.
Eu priveam.





poezie melodramatică

Poezie

Actul I

Ea rătăcea printre eu şi tu, ei, el, cealaltă ea, ca într-o expoziţie suprarealistă. Se dăduse doi paşi în spate şi strâmba suspicioasă din colţul buzelor când ajunse în faţa lui „eu”. În gând „ acest eu e neterminat, hm…artistul s-a plictisit şi a plecat să bea o bere, sau să îşi cumpere culori, sau să piardă vremea. Da. Hmm…liniile generale totuşi mă satisfac şi iubesc acest eu.”Această iubire de eu, aprecierea finală o făcu să poposească în faţa lui Tu. În gând : „ Ah , Tu! Eşti de-a dreptu înnebunitor! Eşti perfect de imperfect în comparaţie cu Eu. Din orice unghi şi din orice perspectivă! Ba chiar şi când te privesc printre pleoape …Dumnezeule! (simţi că i se taie respiraţia)Şi când închid ochii te văd solemn plutind detaşat peste Eu, Ei, El, şi chiar peste Cealaltă Ea! ”.( Căută cu privirea un scaun, o bancă , un loc unde să se aşeze, să se întindă, orice! Nimic. Genunchii se topeau ca îngheţata.) Se întinse pe pardoseală. Ce senzaţie răcoroasă să te răsfiri, să nu te mai cramponezi de rama prea mică a acelui Eu.

Observaţia autorului:

Cum se odihnea aşa cu privirea în sus, bucurându-se de cerul care părea liniştit, etern, senin, revăzând în flesh - uri rotitoare, chemătoare şi „ înghiţitoare” pe Tu, Tu era blând şi tăcut. Tu era avea degete lungi mângâietoare. Închise ochii şi îşi lungi gâtul, astfel încât epiderma feţii să simtă plenar prezenţa lui. Inspiră. Pieptul se umple de mireasma lui Tu. Prezenţa lui o arde până în vârful degetelor. Expiră într-un oftat zâmbit. Deschide ochii. Pupila se dilată sub povara grea a uimirii. „Tu! Tuuuu! Nu ! Nu pleca!Vino Tu!”.
Tăcere. Îşi încordă simţurile. Tăcerea asta, plecarea lui Tu, îi dădeau o stare de alarmă.
Cineva a aruncat o piatră în sticla senină a cerului. Cioburile i-au căzut violent pe faţă. Ei s-au îngrămădit împresurând cu voci suprapuse locul unde fusese peticul de cer. Vocile erau ca nişte ciori isterice ce îşi amestecă zborurile, ciocnindu-se. Imaginea lui Eu şi Tu se înceţoşă, ba Ei o traversară, o bătătoriră de mai multe ori până o zdrenţuiră.


Actul II

Eu era nervos, iritat. Se perinda prin spaţiul pustiit de Ei, spaţiul sacru dintre Eu şi Tu.
Aluneca de la „ nu se poate”,
” fi-ţi-ar ruşine obrazului să-ţi fie!”
spre „ săruta-ţi-aşi tâmplele , palmele, părul”
plus:
„ băga-mi-aş picioarele în ea de ordine mondială”!


Actul III ( s-ar putea crede că e ultimul, dar e o amăgire)

Am obosit. Ies din galerie.
„Pa.”

Persoane interesate