poezie melodramatică

Poezie

Actul I

Ea rătăcea printre eu şi tu, ei, el, cealaltă ea, ca într-o expoziţie suprarealistă. Se dăduse doi paşi în spate şi strâmba suspicioasă din colţul buzelor când ajunse în faţa lui „eu”. În gând „ acest eu e neterminat, hm…artistul s-a plictisit şi a plecat să bea o bere, sau să îşi cumpere culori, sau să piardă vremea. Da. Hmm…liniile generale totuşi mă satisfac şi iubesc acest eu.”Această iubire de eu, aprecierea finală o făcu să poposească în faţa lui Tu. În gând : „ Ah , Tu! Eşti de-a dreptu înnebunitor! Eşti perfect de imperfect în comparaţie cu Eu. Din orice unghi şi din orice perspectivă! Ba chiar şi când te privesc printre pleoape …Dumnezeule! (simţi că i se taie respiraţia)Şi când închid ochii te văd solemn plutind detaşat peste Eu, Ei, El, şi chiar peste Cealaltă Ea! ”.( Căută cu privirea un scaun, o bancă , un loc unde să se aşeze, să se întindă, orice! Nimic. Genunchii se topeau ca îngheţata.) Se întinse pe pardoseală. Ce senzaţie răcoroasă să te răsfiri, să nu te mai cramponezi de rama prea mică a acelui Eu.

Observaţia autorului:

Cum se odihnea aşa cu privirea în sus, bucurându-se de cerul care părea liniştit, etern, senin, revăzând în flesh - uri rotitoare, chemătoare şi „ înghiţitoare” pe Tu, Tu era blând şi tăcut. Tu era avea degete lungi mângâietoare. Închise ochii şi îşi lungi gâtul, astfel încât epiderma feţii să simtă plenar prezenţa lui. Inspiră. Pieptul se umple de mireasma lui Tu. Prezenţa lui o arde până în vârful degetelor. Expiră într-un oftat zâmbit. Deschide ochii. Pupila se dilată sub povara grea a uimirii. „Tu! Tuuuu! Nu ! Nu pleca!Vino Tu!”.
Tăcere. Îşi încordă simţurile. Tăcerea asta, plecarea lui Tu, îi dădeau o stare de alarmă.
Cineva a aruncat o piatră în sticla senină a cerului. Cioburile i-au căzut violent pe faţă. Ei s-au îngrămădit împresurând cu voci suprapuse locul unde fusese peticul de cer. Vocile erau ca nişte ciori isterice ce îşi amestecă zborurile, ciocnindu-se. Imaginea lui Eu şi Tu se înceţoşă, ba Ei o traversară, o bătătoriră de mai multe ori până o zdrenţuiră.


Actul II

Eu era nervos, iritat. Se perinda prin spaţiul pustiit de Ei, spaţiul sacru dintre Eu şi Tu.
Aluneca de la „ nu se poate”,
” fi-ţi-ar ruşine obrazului să-ţi fie!”
spre „ săruta-ţi-aşi tâmplele , palmele, părul”
plus:
„ băga-mi-aş picioarele în ea de ordine mondială”!


Actul III ( s-ar putea crede că e ultimul, dar e o amăgire)

Am obosit. Ies din galerie.
„Pa.”