miercuri, 7 octombrie 2009
luni, 5 octombrie 2009
Tablou 2
O zi de lumină filtrată în jocuri de culori pe scene de frunze ce plutesc în cădere. Să înveţi să cazi de la frunze, o lecţie importantă în viaţă. Fiecare cu enigma ei scrisă în nervuri, aparent integrate în peisaj, dar văzute de aproape - fiecare este alta. Nu am memorat niciodată frunzele care mi-au trecut prin mâini( Oare este cu putinţă aşa ceva ?). Am încercat doar să le simt. Muşchiul verde crescut pe ceea ce a rămas dintr-un trunchi de copac. Contemplăm ( cei care îşi propun făcându-şi timp, schimbându-şi mentalitatea, programul, sau cei care au un talent nativ). Oamenii crescuţi la sat, în marea majoritate nu vorbesc despre frumuseţea naturii în care trăiesc, dar dacă îi obligi să trăiască la bloc le trezeşti o agitaţie, o claustrofobie cauzată de dorul faţă de pământul de sub picioare, care rodeşte, care le transmite din seva lui, dorul de munca de zi cu zi, ce se desfăşoară ca după un ritual. Oare cei de la sat nu au auzit de „depresie”? Ar fi interesant de făcut un studiu comparativ despre frecvenţa cazurilor de depresie la sat/ oraş.
A sărutat un copac şi l-a îmbrăţişat cu dor. I-a mângâiat anii şi i-a mulţumit că există. Un lucru simplu care a umplut-o de energie.
El o privea încurcat, jenându-se parcă de infantilismul ei. Parcă era în altă dimensiune.
Ea : „Şi nu-i nici o ruşine şi nici o copilărie !De aproape, de departe, aceeaşi emoţie. „
În fiecare an trec prin anotimpuri fără să ( vreau să) învăţ ceva. Dacă aş căsca ochii poate aş înţelege. Măcar bine că mi-am pus problema ( aici excelez). Simt că este ceva de văzut, ceva de pătruns, de învăţat. Dar de multe ori ( de prea multe ori) comoditatea învinge. Dacă aş înţelege mecanismul, probabil ploile ( cele reale şi celelalte) ar fi mai uşor de suportat, ar fi de fapt o bucurie ( gândirea omului de la sat – „ o nevoie pentru pământul însetat, o binecuvântare de la Dumnezeu.”).
A sărutat un copac şi l-a îmbrăţişat cu dor. I-a mângâiat anii şi i-a mulţumit că există. Un lucru simplu care a umplut-o de energie.
El o privea încurcat, jenându-se parcă de infantilismul ei. Parcă era în altă dimensiune.
Ea : „Şi nu-i nici o ruşine şi nici o copilărie !De aproape, de departe, aceeaşi emoţie. „
În fiecare an trec prin anotimpuri fără să ( vreau să) învăţ ceva. Dacă aş căsca ochii poate aş înţelege. Măcar bine că mi-am pus problema ( aici excelez). Simt că este ceva de văzut, ceva de pătruns, de învăţat. Dar de multe ori ( de prea multe ori) comoditatea învinge. Dacă aş înţelege mecanismul, probabil ploile ( cele reale şi celelalte) ar fi mai uşor de suportat, ar fi de fapt o bucurie ( gândirea omului de la sat – „ o nevoie pentru pământul însetat, o binecuvântare de la Dumnezeu.”).
duminică, 4 octombrie 2009
cantec fără răspuns
Nichita Stănescu
--------------------------------------------------------------------------------
Cântec fără răspuns
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
--------------------------------------------------------------------------------
Cântec fără răspuns
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
joi, 1 octombrie 2009
Tablou
Tablou
Ea, doamna Toamnă, pe vremea domniei ducesei Criză, prepara o poţiune. Îşi aplecase spatele şi cu mâinile grăbite sorta cele trebuincioase. Într-un creuzet zdrobea : 7 crizanteme ( una galbenă, una violet, trei albe, una vişinie şi una roz ), cu trei boabe de struguri ( struguri alungiţi, de un galben transparent în care se puteau zări seminţele), nouă şuviţe de ploaie (puse pentru a cataliza reacţia), un nor trecător, un pumn de castane ciocolatii.
Şi zdrobea şi zdrobea,
mustul vremii de-l scotea,
pentru cei care or vrea
să se bucure de…( puneţi voi rima).
Nostalgia bătea în fereastra celor care au terminat cu ştersul băncilor şcolare( cu coatele). „ Ăhă! Pe vremea mea…ce-i cu nebunia asta de acu? Păi fetele astea merg la şcoală, sau la discotecă, de se îmbracă aşa? ”.
Alţii cărau (fiecare după posibilităţi) saci cu gogoşari, cartofi, vinete, ceapă să prepare conserve pentru iarnă. Ceilalţi care nu aveau posibilităţi se mulţumeau cu imposibilităţile.
Eu priveam.
Ea, doamna Toamnă, pe vremea domniei ducesei Criză, prepara o poţiune. Îşi aplecase spatele şi cu mâinile grăbite sorta cele trebuincioase. Într-un creuzet zdrobea : 7 crizanteme ( una galbenă, una violet, trei albe, una vişinie şi una roz ), cu trei boabe de struguri ( struguri alungiţi, de un galben transparent în care se puteau zări seminţele), nouă şuviţe de ploaie (puse pentru a cataliza reacţia), un nor trecător, un pumn de castane ciocolatii.
Şi zdrobea şi zdrobea,
mustul vremii de-l scotea,
pentru cei care or vrea
să se bucure de…( puneţi voi rima).
Nostalgia bătea în fereastra celor care au terminat cu ştersul băncilor şcolare( cu coatele). „ Ăhă! Pe vremea mea…ce-i cu nebunia asta de acu? Păi fetele astea merg la şcoală, sau la discotecă, de se îmbracă aşa? ”.
Alţii cărau (fiecare după posibilităţi) saci cu gogoşari, cartofi, vinete, ceapă să prepare conserve pentru iarnă. Ceilalţi care nu aveau posibilităţi se mulţumeau cu imposibilităţile.
Eu priveam.
poezie melodramatică
Poezie
Actul I
Ea rătăcea printre eu şi tu, ei, el, cealaltă ea, ca într-o expoziţie suprarealistă. Se dăduse doi paşi în spate şi strâmba suspicioasă din colţul buzelor când ajunse în faţa lui „eu”. În gând „ acest eu e neterminat, hm…artistul s-a plictisit şi a plecat să bea o bere, sau să îşi cumpere culori, sau să piardă vremea. Da. Hmm…liniile generale totuşi mă satisfac şi iubesc acest eu.”Această iubire de eu, aprecierea finală o făcu să poposească în faţa lui Tu. În gând : „ Ah , Tu! Eşti de-a dreptu înnebunitor! Eşti perfect de imperfect în comparaţie cu Eu. Din orice unghi şi din orice perspectivă! Ba chiar şi când te privesc printre pleoape …Dumnezeule! (simţi că i se taie respiraţia)Şi când închid ochii te văd solemn plutind detaşat peste Eu, Ei, El, şi chiar peste Cealaltă Ea! ”.( Căută cu privirea un scaun, o bancă , un loc unde să se aşeze, să se întindă, orice! Nimic. Genunchii se topeau ca îngheţata.) Se întinse pe pardoseală. Ce senzaţie răcoroasă să te răsfiri, să nu te mai cramponezi de rama prea mică a acelui Eu.
Observaţia autorului:
Cum se odihnea aşa cu privirea în sus, bucurându-se de cerul care părea liniştit, etern, senin, revăzând în flesh - uri rotitoare, chemătoare şi „ înghiţitoare” pe Tu, Tu era blând şi tăcut. Tu era avea degete lungi mângâietoare. Închise ochii şi îşi lungi gâtul, astfel încât epiderma feţii să simtă plenar prezenţa lui. Inspiră. Pieptul se umple de mireasma lui Tu. Prezenţa lui o arde până în vârful degetelor. Expiră într-un oftat zâmbit. Deschide ochii. Pupila se dilată sub povara grea a uimirii. „Tu! Tuuuu! Nu ! Nu pleca!Vino Tu!”.
Tăcere. Îşi încordă simţurile. Tăcerea asta, plecarea lui Tu, îi dădeau o stare de alarmă.
Cineva a aruncat o piatră în sticla senină a cerului. Cioburile i-au căzut violent pe faţă. Ei s-au îngrămădit împresurând cu voci suprapuse locul unde fusese peticul de cer. Vocile erau ca nişte ciori isterice ce îşi amestecă zborurile, ciocnindu-se. Imaginea lui Eu şi Tu se înceţoşă, ba Ei o traversară, o bătătoriră de mai multe ori până o zdrenţuiră.
Actul II
Eu era nervos, iritat. Se perinda prin spaţiul pustiit de Ei, spaţiul sacru dintre Eu şi Tu.
Aluneca de la „ nu se poate”,
” fi-ţi-ar ruşine obrazului să-ţi fie!”
spre „ săruta-ţi-aşi tâmplele , palmele, părul”
plus:
„ băga-mi-aş picioarele în ea de ordine mondială”!
Actul III ( s-ar putea crede că e ultimul, dar e o amăgire)
Am obosit. Ies din galerie.
„Pa.”
Actul I
Ea rătăcea printre eu şi tu, ei, el, cealaltă ea, ca într-o expoziţie suprarealistă. Se dăduse doi paşi în spate şi strâmba suspicioasă din colţul buzelor când ajunse în faţa lui „eu”. În gând „ acest eu e neterminat, hm…artistul s-a plictisit şi a plecat să bea o bere, sau să îşi cumpere culori, sau să piardă vremea. Da. Hmm…liniile generale totuşi mă satisfac şi iubesc acest eu.”Această iubire de eu, aprecierea finală o făcu să poposească în faţa lui Tu. În gând : „ Ah , Tu! Eşti de-a dreptu înnebunitor! Eşti perfect de imperfect în comparaţie cu Eu. Din orice unghi şi din orice perspectivă! Ba chiar şi când te privesc printre pleoape …Dumnezeule! (simţi că i se taie respiraţia)Şi când închid ochii te văd solemn plutind detaşat peste Eu, Ei, El, şi chiar peste Cealaltă Ea! ”.( Căută cu privirea un scaun, o bancă , un loc unde să se aşeze, să se întindă, orice! Nimic. Genunchii se topeau ca îngheţata.) Se întinse pe pardoseală. Ce senzaţie răcoroasă să te răsfiri, să nu te mai cramponezi de rama prea mică a acelui Eu.
Observaţia autorului:
Cum se odihnea aşa cu privirea în sus, bucurându-se de cerul care părea liniştit, etern, senin, revăzând în flesh - uri rotitoare, chemătoare şi „ înghiţitoare” pe Tu, Tu era blând şi tăcut. Tu era avea degete lungi mângâietoare. Închise ochii şi îşi lungi gâtul, astfel încât epiderma feţii să simtă plenar prezenţa lui. Inspiră. Pieptul se umple de mireasma lui Tu. Prezenţa lui o arde până în vârful degetelor. Expiră într-un oftat zâmbit. Deschide ochii. Pupila se dilată sub povara grea a uimirii. „Tu! Tuuuu! Nu ! Nu pleca!Vino Tu!”.
Tăcere. Îşi încordă simţurile. Tăcerea asta, plecarea lui Tu, îi dădeau o stare de alarmă.
Cineva a aruncat o piatră în sticla senină a cerului. Cioburile i-au căzut violent pe faţă. Ei s-au îngrămădit împresurând cu voci suprapuse locul unde fusese peticul de cer. Vocile erau ca nişte ciori isterice ce îşi amestecă zborurile, ciocnindu-se. Imaginea lui Eu şi Tu se înceţoşă, ba Ei o traversară, o bătătoriră de mai multe ori până o zdrenţuiră.
Actul II
Eu era nervos, iritat. Se perinda prin spaţiul pustiit de Ei, spaţiul sacru dintre Eu şi Tu.
Aluneca de la „ nu se poate”,
” fi-ţi-ar ruşine obrazului să-ţi fie!”
spre „ săruta-ţi-aşi tâmplele , palmele, părul”
plus:
„ băga-mi-aş picioarele în ea de ordine mondială”!
Actul III ( s-ar putea crede că e ultimul, dar e o amăgire)
Am obosit. Ies din galerie.
„Pa.”
marți, 29 septembrie 2009
Inorog

Inorog
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Statuia inorogului de la Castelul KornisInorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal mitologic. Inorogul este reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca având puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă.
Unicornul sau inorogul a reprezentat, de-a lungul secolelor, un subiect in jurul caruia s-au iscat numeroase legende. Scrierile lui Aristotel, Gingis Han, Saint Thomas sau Saint Gregory reflecta faptul ca acestia considerau unicornul drept o creatura foarte reala. Dictionarul explicativ Webster defineste unicornul ca "un animal mitic in general descris ca avand corpul si capul unui cal, picioarele din spate ale unui cerb, coada unui leu, cu un corn in mijlocul fruntii".
Inorogul este un animal fantastic, intalnit in mitologia orientala. Apar descrieri despre el in multe basme, tarot, istoria artei, ocupand un loc de seama in folclorul tuturor popoarelor. Se intalneste sub urmatoarele denumiri: Ekasringa, Kirtnasari, Cartazon, Kirin, Wahid şi Karn, Abou Quarn, Kartkdann, etc. Se vede faptul ca un mare numar din cuvintele care denumesc inorogul au aceeasi radacina krn. Aceasta serie de consoane este expresia cea mai inalta a luminii, fiind legata de numele Kronos - Parintele Timpului si al Epocii de Aur şi Apollon Karneiros - splendida stralucire a soarelui. Kronos sau Saturn corespunde celei mai inalte sfere planetare, celui de-al saptelea cer din traditia indiana.
In Asia, el este numit „animalul de zapada” si ia forma unei capre de angora cu un singur corn. Chinezii credeau ca acest animal avea corpul unei caprioare, copitele unui cal si coada unui bou, numindu-l "k'i-lin". Pentru ei, unicornul reprezenta intelepciunea. De-a lungul timpului, insa, aparitia unicornului a reprezentat un fel de avertisment pentru oameni. Un grup de luptatori ai lui Gingis Han au raportat ca au vazut un inorog, ceea ce a insemnat un semnal pentru oprirea razboiului. Dupa aceasta instiintare, Mongolia a incetat planurile de batalie. In mitologia chineza, unicornul era un animal care venea printre oameni numai cu misiuni importante. Vocea sa era deosebit de frumoasa si se asemana cu clinchetul armonios al clopoteilor. Blandetea lui era atat de mare incat isi ridica picioarele foarte sus pentru a evita sa calce pe orice vietuitoare. Unicornul era foarte puternic, un conducator in randul animalelor. Cu toate acestea, el traia singur si se credea ca este imposibil de prins. Aparitia sa era interpretata ca un semn bun, iar faptul ca nu a mai fost vazut de secole inseamna ca traim intr-o epoca necurata. Unicornul va aparea din nou la momentul potrivit, cand bunatatea va domni iarasi. Oamenii cred ca unul dintre primii inorogi a aparut in urma cu 5.000 de ani, iar acesta i-a divulgat imparatului Fu His secretele limbii scrise. Apoi, in anul 2697 inainte de Hristos, un alt unicorn a aparut in gradina primului stramos al poporului chinez, imparatul Galben sau Huang Di. De aceea, acest fapt a fost vazut de imparat ca un semn ca regatul sau va dainui si ca va fi pasnic. Doi unicorni au trait in timpul domniei imparatului Yao, al patrulea din cei cinci imparati care au condus tara in urma cu 4.000 de ani.
Istoricii bisericesti au gasit picturi care Il infatiseaza pe Dumnezeu dand nume animalelor, iar in fruntea tuturor perechilor de animale se afla un inorog. In Bibliile ilustrate, acest animal misterios apare intre Adam si Eva, iar cornul sau este indreptat catre arborele Binelui si Raului. Se spune ca inorogul isi datoreaza forta miraculoasa unei calatorii pe care o face o data pe an spre gradina apelor Paradisului, unde consuma plante magice, datatoare de viata. Sfantul Ambrozie spunea ca „originea unui unicorn este un mister asemeni nasterii lui Iisus”. Pe timpul Potopului el a fost cel care a salvat Arca, legand-o si tragand-o cu cornul sau imens, salvand umanitatea, animalele si plantele de la o distrugere totala.
Unicornul este intalnit si in izvoarele istorice ale Greciei. Prima descriere a unicornului apare la medicul grec Ctesias din Cnidas, care a plecat sa viziteze curtea regelui Darius al II-lea al Persiei. La intoarcere, el a scris lucrarile Istoria Persiei si Indica, in care vorbeste despre unicorn, confundandu-l cu magarul salbatic. Iata ce scrie Ctesias despre unicorni: “…magari salbatici, la fel de mari cum sunt caii, sau chiar mai mari. Corpul lor este alb, capul rosu-inchis, iar ochii albastru-inchis. Ei au un corn in mijlocul fruntii, de circa un cubit lungime [45 cm ]; baza cornului este imaculat de albă…partea de sus ascutita si stacojie, iar portiunea de mijloc e neagra. Cei care beau din aceste coarne, transformate in pahare, nu se vor imbolnavi, se spune, nici de convulsii, nici de boli care sa-i doboare de pe picioare. Acest animal este extrem de iute si de puternic, asa incat nici un animal, nici cal, nici altul, nu il poate ajunge. Exista o singura cale de a il captura, nu prin vanatoare, ci in felul urmator: cand isi conduce manjii la pascut, si este impresurat de calareti, el refuza sa fuga, protejandu-si in acest fel manzul. El se lupta cu varful cornului: loveste, musca si da cu o forta cumplita, atat in cai cat si in oameni: dar cade sub loviturile sagetilor si ale sulitelor, pentru ca nu poate fi capturat viu.”. La muzeul Pince din Angers exista un vas, din secolul al IV-lea i.d.C., decorat cu un inorog si o urna pe care e pictat un taur cu un singur corn. Astfel de animale apar si pe anumite monede grecesti. Se spune ca regele Pericle a primit in dar un inorog crescut de un pastor din nordul tarii. Fiind atat de rar in acele tinuturi, animalul a devenit ajutorul cel mai de pret al regelui atunci cand pleca la vanatoare sau la razboaie. In tinuturile asiatice, locuitorii pretind ca fapturile cu un singur corn sunt destul de raspandite. Parintele Huc afirma faptul ca inorogul a existat cu adevarat in Tibet.
Nu se stie cu siguranta daca inorogul a existat sau nu, dar povesiri despre el au existat in toate colturile lumii. Unele povesti vorbesc despre unicorn ca despre o fiinta cu puteri miraculoase, invizibila si cu posibilitatea de a se ascunde de privirea oamenilor, disparand ca prin minune in padurile intunecoase. In epoca medievala, inorogul este reprezentarea puterii, dar şi a purităţii. Prin cornul sau unic, inorogul reprezinta sageata dreptatii, raza solara, sabia lui Dumnezeu.
Unicornul este in general o fiinta singuratica, desi unele basme vorbesc despre grupuri de inorogi care alearga impreuna si se adapa din raurile involburate ale padurilor. Alte povesti ne asigura ca inorogii se nasc din valurile marii si ies adesea sa alerge si sa se joace pe plaja insorita. In legendele arabe, unicornul apare din mijlocul nisipurilor desertului si se apropie doar de copiii singuri, adoarme o vreme langa ei si apoi dispare din nou.
Autoportret?
"Este o faptura fabuloasa si multiforma; exista unicorni cai, magari, pesti, dragoni, scarabei etc. Prima oara a fost atestat in lucrarea Indica a lui Ktesias, medicul grec al imparatului Persiei Artaxerxes al II-lea (sec. IV i.e.n.), care scria ca inorogii (monokeros, in greaca) sunt un fel de magari salbatici mai mari decat caii, cu un trup alb, cap rosu-inchis, ochi albastri si un corn ascutit in frunte. "Baza cornului este alba ca zapada, varful - galben-aprins iar mijlocul - negru." Plinius cel Batran il descrie ca pe "cel mai fioros animal, care seamana la trup cu un cal, la cap cu un cerb, la picioare cu un elefant, la coada cu un porc". Are un singur corn, negru si lung de trei picioare, in mijlocul fruntii. "Se spune ca aceasta fiara nu poate fi prinsa vie."
Marco Polo pretinde a-l fi vazut: "picioarele inorogului sunt ca ale elefantului, iar capul ca de mistret. Fiarei ii place sa se tavaleasca prin noroi si nu este un animal frumos; nu seamana deloc cu inorogul pe care ni-l imaginam in tarile noastre." Asemanarea cu rinocerul, al carui corn era pretuit in Orient din timpurile cele mai vechi pentru virtutile lui tamaduitoare, este evidenta. Metamorfoza fizica se datoreaza faptului ca Europa medievala nu putea concilia o fiinta respingatoare cu atributele ei binefacatoare.
Si in Fiziologul este un animal grotesc si inspaimantator, a carui existenta emana tristete, caci harul lui, cornul, a devenit o absurda si nefolositoare forta, o povara; "inorogul iaste o hiara foarte mare si cu nas de os, care nas trece prin gura si spanzura pe subt barba. Si nu poate ca sa ia cu gura nimic, far' numai unde se afla iarba mare, scotand limba pe de o parte de nas, paste. Iar cand vede vreo hiara de orice feliu, o prinde si o tranteste in cornul sau. Si, dupa ce sa junghe acea hiara in cornul lui, atunci sa scura sangele ei si pica pre limba inorogului; si cu acel sange se adapa."
In China este unul dintre cele patru animale de bun augur (alaturi de phoenix, broasca testoasa si dragon - cu care uneori se confunda ca stapan al ploii) si concureaza justitia regala, ucigandu-i pe pacatosi. Socotit panaceu universal, cornul de inorog avea mare cautare in Orient si Occident, mai ales ca antidot impotriva otravurilor. Obiectele din "corn de inorog" erau facute din corn de rinocer si mai tarziu, din "corn" de narval (balena din marile nordului, cu un singur dinte rasucit, lung si ascutit, care atarna din cerul gurii si poate atinge trei metri).
Dintr-o faptura hibrida, cu cornul pe bot crescut in sus sau in jos, inorogul a devenit in lirica medievala o creatura feerica, inca neimblanzita, singuratica si androgina, al carei trup alb, asemanator unui cal, dar mult mai gratios, mai suplu, raspandea lumina in timp ce de sub copite ii sareau nori de scantei. Cornul rasucit ca o coloana maura, drept si vertical, rasarit in mijlocul fruntii, simboliza flacara spirituala, raza solara, penetratia puritatii in impur, invincibilitatea, Duhul Sfant. Traia in paduri tainice si prezenta lui benefica alunga duhurile rele. Motivul "La Dame a la licorne" este dintre cele mai raspandite in vremea castelor iubiri cavaleresti: cand intalneste o fecioara, licornul inspaimantator prin neprihana, adoarme cu capul in poala ei. Atunci vin vanatorii si il ucid.
In alchimie simboliza mercurul, substanta transformanta prin excelenta, si era totodata "salvator" si eliberator".
Ca "spiritus vitae", a fost socotit un simbol al blandetii, nobletii, puterii si intelepciunii. Pe de alta parte, violenta sa era indreptata numai impotriva raului. A fost adoptat de heraldica si a figurat si pe blazonul lui Nicolaus Olachus. In diploma lui de innobilare, Ferdinad de Habsburg, mentiona: "Se spune ca unicornul e cea mai salbatica fiara, dar si cea mai nobila. Toate neamurile nobile care au stapanit candva pamantul au fost viteze si nobile ca unicornul. Iar printre acestea, romanii cei de un neam cu tine nu au de fel obarsia cea din urma. Unicornul inseamna noblete, dar totodata istetime a spiritului. Caci ceea ce la fiara este asprime, la om este tarie, inzestrare prin care neamul tau, care a dat nastere multor capitani vestiti, este binecunoscut."
In romanul alegoric Istoria ieroglifica Dimitrie Cantemir alege Inorogul ca personaj sub a carui infatisare se ascunde insusi autorul. Cornul lui aduce "atata binefacere, incat fara el viata ni s-ar fi curmat".
O foarte frumoasa descriere a acestui animal fantastic aflam in Ultima licorna a lui Peter Beagle: trupul batran "nu-i mai era de culoarea nestatornica a spumei de mare, ci parea mai mult ca zapada ningand noaptea in bataia Lunii. Insa avea ochii limpezi, netulburati de oboseala si se misca precum umbrele, alunecand peste mare. Nu arata catusi de putin ca un cal cu corn, cum sunt adesea zugraviti unicornii; era mai mica si avea copitele despicate si in toate miscarile gratia din care caprioarele arata doar o asemuire timida. /.../ Gatul ii era prelung si zvelt si de aceea capul parea mai mic decat era in realitate, iar coama ii cadea pana aproape de mijlocul spinarii, moale ca puful de papadie si spumoasa ca un nor in destramare. Urechile le avea ascutite si picioarele subtiri la glesne cu smocuri de blana alba; cornul cel lung de deasupra ochilor ii scanteia tremurator intr-o luminescenta de scoica de mare, chiar si in cel mai adanc miez de noapte. Cu el omorase odinioara dragoni si vindecase un rege, a carui plaga otravita nu voia sa se inchida...
Licornele sunt nemuritoare. E in firea lor sa traiasca singuratece, de obicei in cate o padure unde e si un iaz de ajuns de limpede sa-si poata vedea rasfrangerea - caci putin tot sunt vanitoase, stiindu-se cele mai frumoase din lume si, pe langa asta, si vrajite... In padurea ei era primavara vesnica pentru ca traia ea acolo... "
Marco Polo pretinde a-l fi vazut: "picioarele inorogului sunt ca ale elefantului, iar capul ca de mistret. Fiarei ii place sa se tavaleasca prin noroi si nu este un animal frumos; nu seamana deloc cu inorogul pe care ni-l imaginam in tarile noastre." Asemanarea cu rinocerul, al carui corn era pretuit in Orient din timpurile cele mai vechi pentru virtutile lui tamaduitoare, este evidenta. Metamorfoza fizica se datoreaza faptului ca Europa medievala nu putea concilia o fiinta respingatoare cu atributele ei binefacatoare.
Si in Fiziologul este un animal grotesc si inspaimantator, a carui existenta emana tristete, caci harul lui, cornul, a devenit o absurda si nefolositoare forta, o povara; "inorogul iaste o hiara foarte mare si cu nas de os, care nas trece prin gura si spanzura pe subt barba. Si nu poate ca sa ia cu gura nimic, far' numai unde se afla iarba mare, scotand limba pe de o parte de nas, paste. Iar cand vede vreo hiara de orice feliu, o prinde si o tranteste in cornul sau. Si, dupa ce sa junghe acea hiara in cornul lui, atunci sa scura sangele ei si pica pre limba inorogului; si cu acel sange se adapa."
In China este unul dintre cele patru animale de bun augur (alaturi de phoenix, broasca testoasa si dragon - cu care uneori se confunda ca stapan al ploii) si concureaza justitia regala, ucigandu-i pe pacatosi. Socotit panaceu universal, cornul de inorog avea mare cautare in Orient si Occident, mai ales ca antidot impotriva otravurilor. Obiectele din "corn de inorog" erau facute din corn de rinocer si mai tarziu, din "corn" de narval (balena din marile nordului, cu un singur dinte rasucit, lung si ascutit, care atarna din cerul gurii si poate atinge trei metri).
Dintr-o faptura hibrida, cu cornul pe bot crescut in sus sau in jos, inorogul a devenit in lirica medievala o creatura feerica, inca neimblanzita, singuratica si androgina, al carei trup alb, asemanator unui cal, dar mult mai gratios, mai suplu, raspandea lumina in timp ce de sub copite ii sareau nori de scantei. Cornul rasucit ca o coloana maura, drept si vertical, rasarit in mijlocul fruntii, simboliza flacara spirituala, raza solara, penetratia puritatii in impur, invincibilitatea, Duhul Sfant. Traia in paduri tainice si prezenta lui benefica alunga duhurile rele. Motivul "La Dame a la licorne" este dintre cele mai raspandite in vremea castelor iubiri cavaleresti: cand intalneste o fecioara, licornul inspaimantator prin neprihana, adoarme cu capul in poala ei. Atunci vin vanatorii si il ucid.
In alchimie simboliza mercurul, substanta transformanta prin excelenta, si era totodata "salvator" si eliberator".
Ca "spiritus vitae", a fost socotit un simbol al blandetii, nobletii, puterii si intelepciunii. Pe de alta parte, violenta sa era indreptata numai impotriva raului. A fost adoptat de heraldica si a figurat si pe blazonul lui Nicolaus Olachus. In diploma lui de innobilare, Ferdinad de Habsburg, mentiona: "Se spune ca unicornul e cea mai salbatica fiara, dar si cea mai nobila. Toate neamurile nobile care au stapanit candva pamantul au fost viteze si nobile ca unicornul. Iar printre acestea, romanii cei de un neam cu tine nu au de fel obarsia cea din urma. Unicornul inseamna noblete, dar totodata istetime a spiritului. Caci ceea ce la fiara este asprime, la om este tarie, inzestrare prin care neamul tau, care a dat nastere multor capitani vestiti, este binecunoscut."
In romanul alegoric Istoria ieroglifica Dimitrie Cantemir alege Inorogul ca personaj sub a carui infatisare se ascunde insusi autorul. Cornul lui aduce "atata binefacere, incat fara el viata ni s-ar fi curmat".
O foarte frumoasa descriere a acestui animal fantastic aflam in Ultima licorna a lui Peter Beagle: trupul batran "nu-i mai era de culoarea nestatornica a spumei de mare, ci parea mai mult ca zapada ningand noaptea in bataia Lunii. Insa avea ochii limpezi, netulburati de oboseala si se misca precum umbrele, alunecand peste mare. Nu arata catusi de putin ca un cal cu corn, cum sunt adesea zugraviti unicornii; era mai mica si avea copitele despicate si in toate miscarile gratia din care caprioarele arata doar o asemuire timida. /.../ Gatul ii era prelung si zvelt si de aceea capul parea mai mic decat era in realitate, iar coama ii cadea pana aproape de mijlocul spinarii, moale ca puful de papadie si spumoasa ca un nor in destramare. Urechile le avea ascutite si picioarele subtiri la glesne cu smocuri de blana alba; cornul cel lung de deasupra ochilor ii scanteia tremurator intr-o luminescenta de scoica de mare, chiar si in cel mai adanc miez de noapte. Cu el omorase odinioara dragoni si vindecase un rege, a carui plaga otravita nu voia sa se inchida...
Licornele sunt nemuritoare. E in firea lor sa traiasca singuratece, de obicei in cate o padure unde e si un iaz de ajuns de limpede sa-si poata vedea rasfrangerea - caci putin tot sunt vanitoase, stiindu-se cele mai frumoase din lume si, pe langa asta, si vrajite... In padurea ei era primavara vesnica pentru ca traia ea acolo... "
Sir Vali Răcilă
Trecea aşa un zvon( ca o rafală de toamnă) prin orăşelul în care rândurile şomerilor se îngroaşă sub auspiciile Doamnei Criză, că "va fi teatru moca, în aer liber"(deh măcar în campanii electorale şi la zile mari- în speţă Zilele Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani).Piperul a fost lăsat pentru duminică seara, de fapt duminică noaptea( cam dificil pentru cei care muncesc luni de la prima oră, dar obligatoriu pentru cei care ştiu să aprecieze nişte acorduri ce ţi se împletucesc de gât ca un vin de viţă nobilă ce îşi păstrează aroma chiar şi într-un pahar de plastic).Vali Răcilă! Tot respectul!!! De pe la nouă au început să se adune oamenii. Unii inspiraţi şi-au rezervat o masă din timp, alţii au " tras de un suc" până la ora începerii spectacolului lipsit de " spectaculos"(preţios tocmai prin atmosfera intimă, naturală, firească), alţii( şi eu mă regăsesc)au avut un prieten, care avea o cunoştinţă a cărei cunoştinţă a rezervat o masă. Ne-am îngrămădit cu toţii, am căutat scune şi am aşteptat să înceapă.
Am remarcat că la masa nostră în loc de 10 persoane( câte ne-am anunţat )eram vreo 17,toţi fericiţi că, în ciuda faptului că nu îl vedeam pe Vali Răcilă - din cauza unor stâlpi duşmănoşi, îl puteam auzi. Ceea ce mi s-a părut cel mai interesant a fost diferenţa mare de vârstă dintre spectatori; de la 18 la 60 şi ceva. Atmosfera s-a încins: oamenii băteau din palme în ritmul melodiilor, cu degetele în masă, dansau şi cântau.Eram necunoscuţi la aceeaşi masă care împărtăşeam aceeaşi bucurie: ascultam o muzică de calitate live, un om ne dăruia din talentul lui, fără a primi la pachet şi ifosele de VIP.
mâna învingătorului
Este imposibil să nu comunici! şi asta nu am spus-o eu, ci doar am regândit-o într-o altă epocă.Mâinile sunt atât de expresive. Un CV la vedere.Dar nu judecaţi oamenii după mâini pentru că s-ar putea ca ele să fie doar muncite, nu neîngrijite! Când vi se comunică ceva nu luaţi de bună prima impresie, s-ar putea să fie prisma dată de şablonul cel mai des utilizat pentru a împărţi lumea pe " căprării", în buni şi răi, în alb şi negru.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)